Modelul contractelor implicite considera ca muncitorii au o aversiune catre risc superioara angajatorilor lor. Prefera slujbe sigure, cu salarii stabile, chiar daca sunt mici, in loc de salarii mari cu pericolul inchiderii intreprinderii si pierderii lucrului. Mecanismul functioneaza ca si cand in contractul de munca ar exista o clauza implicita in functie de care muncitorii ar plati (renuntand la o parte din salariul lor) angajatorilor o "asigurare" de somaj. Acest model a fost considerat insatisfacator de catre unii autori, pentru ca insusi argumentul, aversiunea catre risc a muncitorilor, ar putea conduce precis la contrariul a ceea ce se doreste sa se demonstreze, adica ca muncitorii ar fi dispusi sa aiba salarii volatile si ca le vor scade veniturile reale in momentele critice ale intreprinderii, inainte de a le pune in pericol slujbele.

Modelul pietei interne al intreprinderilor incearca sa explice de ce existenta muncitorilor in somaj, dispusi teoretic sa accepte un loc de munca cu orice pret, nu duce la caderea salariilor. In fiecare intreprindere exista un mare numar de locuri de munca care cer un anumit grad de incredere in persoana respectiva. Pentru aceste slujbe se cauta muncitori cunoscuti, care au o anumita vechime in intreprindere. Multe alte posturi cer o formare specializata, care se poate dobandi doar ramanand mult timp pe acelasi post. De aceea somerii nu sunt buni in a ocupa aceste locuri de munca si, chiar daca ar fi dispusi sa accepte salarii mai mici, nu reprezinta o concurenta reala pentru cei care sunt deja angajati de catva timp in intreprindere.

Modelul platii lealitatii se fixeaza pe anumite comportamente care, chiar daca nu sunt rational usor de explicat, toti cei care au lucrat intr-o intreprindere stiu ca sunt foarte comune. Exista un mare numar de lucratori care muncesc mai mult decat le cere intreprinderea. Astfel este de inteles de ce compania ii plateste mai mult decat strictul necesar pentru a ramane in posturile lor. Se produce un fel de lealitate muta intre muncitori si angajatori.

Modelul salariilor antieludare (shirking) considera ca intreprinderea nu poate controla fiecare lucrator in fiecare minut pentru ca fiecare sa munceasca la maximum posibil. Cea mai buna forma de a stimula lucrul este oferirea de salarii bune. Daca salariile ar fi mici nu ar exista frica de concediere si muncitorii ar adopta comportamente indolente. Este interesant de constatat ca in tarile comuniste din estul Europei, lipsa fricii de a fi concediat si salariile mici duc la un randament mult mai scazut al muncitorilor decat in tarile occidentale; acesta este considerat unul din motivele principale al caderii acelui sistem.

Modelul selectiei inverse subliniaza teama de angajatori ca, in cazul scaderii salariilor de fiecare data cand intreprinderea ar traversa o perioada dificila, primii care ar pleca ar fi cei mai buni, cei care s-ar simti capabili sa-si gaseasca un post mai bine platit in alta parte. S-ar produce astfel un fenomen de selectie darwinista a celor mai putin eficienti, ceea ce ar prejudicia intreprinderea. Este astfel preferabil sa nu scada salariile si sa se adapteze la criza prin intermediul reajustarilor de personal, sa se concedieze doar cei mai rai.

Sunt usor de detectat anumite caracteristici comune tuturor acestor modele. Constau in principal din analiza de tip psiho-sociologica asupra rationamentului urmat de catre angajatori in adoptarea deciziilor si asupra mecanismelor de functionare interna a intreprinderilor. In mod sigur reusesc sa se completeze reciproc pentru a explica de ce salariile raman mari in paralel cu existenta unei mari rate a somajului de pe piata fortei de munca. Impart un anumit "spirit" keynesian acum ca, in demonstrarea incapacitatii pietei muncii de a atinge automat echilibrul, justifica necesitatea interventiei statului: unica solutie pentru somaj consta in cresterea cererii agregate.