Economia de Piata

Teoria structurala a inflatiei

Teoria structurala a inflatiei a fost dezvoltata de un grup de economisti latinoamericani incepand cu 1950, pe baza analizei economice si institutionale ale propriilor lor tari. Orice explicatie de tipul "excesul cererii" pare un sarcasm in tarile cu venit pe cap de locuitor foarte scazut  astfel ca explicatiile monetaristilor sunt foarte insatisfacatoare.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial economiile latinoamericane au beneficiat de o faza de crestere extraordinar de pozitiva datorita exporturilor catre tarile beligerante si substituirii importurilor fortata de dificultatile pentru a dobandi pe pietele internationale anumite tipuri de bunuri. Dar in anii '50 au aparut din nou vechile probleme de crestere scazuta, somaj cronic, deficit comercial si inalte rate ale inflatiei. Cand aceste tari au aderat la Fondul Monetar International au intalnit retete ortodoxe de politici pentru a-si stabiliza economiile lor. Astfel ca in jurul CEPAL s-a manifestat o miscare teoretica critica ce a fost numita economie structurala.

Urmarim in continuare schema explicativa propusa de mexicanul Juan Noyola Vázquez (1922-1962) care este considerat principalul exponent al teoriei structurale a inflatiei, dar tinand cont ca multi alti economisti au contribuit la dezvoltarea teoriei aportand propriile lor modele, poate nu atat de radicale.

Pentru a intelege inflatia este necesar sa se faca distinctie intre presiunile bazice emise de procesul si mecanismele de propagare ce-l raspandesc in tot sistemul.

Presiunile bazice provin din strangulari in anumite sectoare ce se repercuteaza asupra celorlalti. Inflatia nu este cauzata de un "exces de crestere", ci de insuficienta sa. In unele sectoare economice cererea este foarte inelastica, dar insuficienta dezvoltare si micile dimensiuni ale unelor economii impiedica ca aceasta crestere sa fie satisfacatoare intern, aparand astfel o puternica dependenta de exterior. Cresterile de preturi pe pietele internationale ale acestor produse nu duc la cresterea productiei interne sau la diminuarea cererii, ci se traduc direct prin presiuni inflationiste.

Alt tip particular de strangulare este cel al sectorului agrar cauzat de sistemele de proprietate si exploatare a pamantului inadecvate. In acest caz problema nu este lipsa de elasticitate a cererii, ci rigiditatea ofertei. Productia agricola este foarte inelastica in ceea ce priveste preturile. Cresterea populatiei urbane in Latinoamerica si dezvoltarea consecutiva a cererii de produse alimentare si agricole nu se traduce prin cresteri de productie ci prin cresteri de preturi.

In ceea ce priveste mecanismele de propagare se disting mecanismele fiscale, de credit sau monetare si cele de reajustare a preturilor si veniturilor. Toate aceste mecanisme sunt considerate din punct de vedere structural ca manifestari concrete de lupta de clasa in care proprietarii si salariatii incearca sa dobandeasca un mai mare procentaj in distribuirea functionala a veniturilor. In tarile in care muncitorii dispun de organizatii ce le permite sa se apere, inflatia creste mult in termeni monetari. In alte tari, in schimb, presiunea inflationista se manifesta doarv prin deplasarea capacitatii achizitive de la un sector economic la altul de la o clasa sociala la alta. Devaluarile de exemplu, sunt interpretabile ca transferuri de bogatie de la importatori la exportatori datorita diferentelor relative ale puterii politice ale acestor sectoare. Acelasi lucru se poate spune de mecanismele fiscale, care utilizand instrumentele cheltuieli publice si subventii, fac ca tensiunile inflationiste sa cada asupra unui sau altui sector.

Rezumand, pentru economistii structuralisti, inflatia nu este un fenomen monetar ci rezultatul dezechilibrelor reale ce se manifesta printr-o crestere generala a preturilor. Pentru a corecta inflatia, propun, simptomele nu trebuie atacate, cresterea circulatiei monetare, ci atacarea radacinii raului si corecta dezechilibrele intre grupuri si clase sociale si intre orase si sate.